Visare

Se căutau lumini și umbre
Prin storul de mătase-al serii,
Ca o hârjoană a visării
Într-un ochi trist, cu gene sumbre.

– Ferește-te din calea razei!
Îmi tot strigau gânduri nebune.
Știau că nu mă pot opune,
Precum un plâns în fața groazei.

Dar cât de larg era tot zborul
Și cât de nostimă visarea
În lumi, ce își vărsau cărarea
Unde se-adapă-n taină dorul!

Pământul îmi părea un munte
Cu rădăcini în nemurire,
Legat cu nesfârșite fire,
Când sprijinea amurgu-n frunte.

Cu-avânt ‘nălțam spre zări albastre,
Spre-aprinsul felinar al Lunii,
Privirea-mi stea, cum au nebunii,
Ce tot nutresc în van la astre.

Embrionar mi-era culcușul
În calda sarutare-a nopții,
Sorbit în trup, unde mi-s piepții
Și inima își poartă-arcușul.

Zvârcolitor mi-era izvorul.
Se întețea fără să plouă,
Curgea în palmele-amândouă
Și îmi umplea în gând urciorul.

Dar un îndemn spre Carul Mare,
Hipnotic țel și vrajă surdă,
În zbuciumarea lui absurdă,
Mi-a clătinat a mea zburare,

Că, prin a vremurilor pânză,
Ce-o scutura un mov crepuscul,
Eram un somn de veci minuscul.
În vântul lui, eram o frunză.