Sub întunericul de fum cu umbre lungi, ce se răsfrâng
În șes cu fir de iarbă des și ape ce își duc prelung
Cântarea-n sus, tumultu-n jos, prin luciul priponit de mal,
Își vântură aripi de foc, parcă din rai rătăcitor
Și coborât pe fir de-apus, un înger dalb, un zburător,
Cu ochi sticloși și azurii, ca piatra rece de opal.
Își rostuise drum din cer, de prin uitate galaxii,
Să caute în aste lumi, urzite-n ape albăstrii,
Doi ochi sălbatici, cu văpăi și cu adâncuri de abis,
Ai unei iele argintii, străjerul Lunii prin păduri,
Ce colorează chip de flori cu-ale luminii țesături,
Iar pe la vreme de chindii le înveleste-n foi de vis.
Dar până-n miezul larg de crâng, unde se-ascunde draga lui,
Strivește iarba cu pași lenți, că nu-i potecă zborului.
Îi trec prin mers șopârle moi, ce caută prin drumuri verzi
Licori de ploi din primăveri și colb de stea strălucitor,
Să aibă trup fosforescent, cu târâiș răcoritor,
Ca prin obscurul nopții văl s-arate căi, să nu te pierzi.
Cu glas ce-nvolburează râu și ține clipele în timp,
Cu forța unui dans solar pe un tărâm de anotimp,
Îl ispitește ne-ncetat frumoasa iele, la izvor,
Să-i dăruiască albul trup și-al gurii tandru sângeriu.
Se umple cerul de cântări și de simțirea că e viu,
Că întreg codru-și leagănă frunzarele în ritm de dor.
Lasă un răspuns