Sonore voci străbune

Mi-e drag s-aud, din piatră, sonore voci străbune,
Ce, ireal, mă strigă și-aprind în mine focuri,
Așa cum în altarul clădit în Soare-Apune,
Incandescent vor arde făclii, în mii de locuri.

Bizară nălucire! Vibrantă mângâiere!
Precum un vânt molatic pe umeri și pe buze,
Ce îmi așterne zvonul că sângele nu piere,
Nici chiar strivit în ziduri de Sarmisegetuze.

Arată-mi tu, Chemare, că munții n-au mirajul
Căderii în prăpăstii! Doar vârfuri în șiraguri
Și ochi de lup, ce varsă, impunători, curajul,
Înstăpânit de veacuri în inimi și în steaguri.

Arată-mi tu, Chemare, că încă se mai știe
Că nu-i Columna-aceea, ce Roma a cioplit-o,
Ci e gorunul falnic, ce-a vrut erou să fie
Și să umbrească moartea, pe care a trăit-o

Un Decebal mai mândru decât o-ntreagă Romă,
Că n-a vrut să își vândă nici țara și nici trupul*,
Că pohta ce-a pohtit-o* a fost să lase-aromă
Pământului, de sânge! Așa cum face lupul.

Mai cred în astă lume, cu verticale zboruri
Și vreau ca al meu suflet în miezul ei să-și cânte
Înalte năzuințe, și răzvrătiri, și doruri,
În ea să-și facă cuibul, în ea să se avânte.

Vreau să-nfloresc în brațe, ce viața să îmi țină!
Brațe de dac, voinice, în care ai credința
C-or să te-acapareze și c-or să-ți aparțină,
Că-s leagăn viu de pace și nu știu neputința.

*referire la una dintre versiunile morții lui Decebal, cea a sinuciderii lângă un copac, în momentul conștientizării înfrângerii și a iminentului prizonierat.
*,,Asta-i pohta ce-am pohtit”, expresie a lui Mihai Viteazul în momentul încoronării sale la Alba Iulia.