Îmi preumblam toți pașii în liniștea lăsată
În parcul cu zorele al fericirii noastre.
Îmi tot sclipeau privirea lucirile albastre,
Ce-și murmurau visarea prin zarea tremurată,
Că moțăia amurgul, lungit peste alee.
Voia să-l culce noaptea, cu legănat de astre,
Când năluciri de vânturi roteau Calea Lactee.
Țipau cocori în mine. Îmi trimiteau prin oase
Învăpăiate patimi și-nfrigurări de doruri,
Ce le-au cules din ceruri cu ‘naltele lor zboruri
Să mi le-nfingă-n carne cu răsuciri tăioase.
Dar se-ntrupau în cânturi, în fluturi și dantele.
Cum sunt în rai priveliști, cu îngeri strânși în coruri,
Așa erai în larma din gândurile mele.
Își împleteau salcâmii mireasma lor cea albă,
Să învelească-n pleduri zorelele-adormite.
Culori ale iubirii, cu umbre răsucite,
Mă mângâiau pe buze, mi se legau ca salbă,
Să îmi înece-n piele amarul din suspine.
Lumina lunii, caldă, cu văluri aurite,
Însenina tot parcul. Îmi mirosea a tine.
Lasă un răspuns