S-a spart un rai cu îngeri de mătase
Și, speriați, s-au agățat de ramuri…
Vânt a bătut apusului în geamuri,
Când un suspin, din flori, se scuturase.
Ca fâlfâiri de gene visătoare,
Își legăna cireșul câte-o frunză.
Se unduia, prin lunga serii pânză,
Șirag de mărgărite-aromitoare
Și se-așeza pe gâtul lunii, salbă.
Mă minunam ca de o altă lume,
Ce m-alinta-n curatele ei spume,
În gânduri îmi lăsa liniște albă,
Ca-n ceasul cel târziu, ce somnu-l stinge,
Să îi visez tot raiul. Și că ninge…
Lasă un răspuns