Călătorul

Venit de peste zare, cu mersul în toiag,
În ochii verzi cu patimi și zâmbet prins în barbă,
Amirosind a grajduri, leurdă și rubarbă,
Striga la mine-n poartă un călător pribeag:
– Dă-mi o ulcea cu apă și prânzul într-un blid,
C-o gură de răchie, preabună jupâneasă!

– Ți-oi da, de-mi tai trifoiul, că-i numa’ bun de coasă,
După un somn la umbră, cât soarele-i torid!
Ți-oi pregăti merindea și cupa cu rachiu,
O baie cu leșie și buruieni de leacuri,
C-arăți cumva, de parcă nu te-ai spălat de veacuri,
Cu colb, ciulini și frunze în părul cenușiu.

– Ia stai așa, cucoană! Ce baie, ce trifoi?
Mai bine ia-mă slugă, să îți tai lemne-n șură,
Să îți repar uluce, să-ți ar în bătătură,
Iar printre alte treburi, să-ți fac un plod, sau doi!

Era-ndrăzneț haiducul, de nu-ți venea să crezi!
Cu ce cuvinte aspre să-i fi tăiat avântul,
Când sunt doi ochi albaștri, ce-mi zguduie pământul
Și n-am ochi pentru alții, chiar dacă-s mari și verzi?