Ianca

De-o veți zări, strigând prin ploi, pe Ianca,
Acolo unde cântă dumbrăveanca,
Să-i spuneți ușurel și tandru: ,,Iancă,
Nu mai tânji după năluci, țigancă!
El va veni, că-i dus să cate luna,
Pe arcul ei să îți gătești cununa,
Să o-mpletești cu flori de avrămeasă
Și de trifoi, când îi vei fi mireasă”.

Cum cine-i Ianca? N-ați auzit de ea?
Bărbații urlă, când le dă vin, să bea.
Venin de boz, pesemne că le toarnă,
Că fug smintiți, dar tot la ea se-ntoarnă.
Îi prinde-n laț, cu pielea ei de noapte,
Cu sânul rotofei, de mere coapte,
Cu ochii, ca de fiară înjunghiată
Și coamă de catran, îmbelșugată,
Cu fustele scăldate în culoare,
Peste picioare moi, de lipitoare,
Ce te ademenesc și te apucă
Și lasă-n urma lor un gust de nucă.

Doar un boier, ce-l agățară banii,
Cu tuciul în mustăți, precum țiganii,
I-a prins în chingi și i-a frânt inimioara,
Așa cum frânge bob din spice, moara.
Au clocotit, ca iadul fiert în smoală,
S-au cuibărit în rai, ca într-o poală,
S-au alungat, dar numai să se cheme
Și s-au iubit cu patimi și blesteme.
Însă, de-un timp, cam de vreo lună-ncoace,
Boierul nu-i… și nici că se întoarce,
Doar Ianca, fie soare, sau furtună,
Îl caută și-l strigă. Ba nu. Tună.