Castelul

Cu ziduri adormite-n văi
Însângerate de rugini,
Părea o punte între lumi,
Între văzduh şi rădăcini.

Cu somnul dulce prin urzici,
Și adieri de tei bălani,
Căra războaie şi poveşti
Cu braţele a mii de ani.

Zvâcnea donjonul* către cer
Cu un avânt pietros, de stei,
Să prind-o stea, ce s-a aprins
Cu gândul la iubitul ei

Şi îi cânta ca un pârâu,
Când prin creneluri risipea,
În rotocoale argintii,
Răsufluri lungi, de ceaţă grea.

Nu-şi amintea pierdute chei.
Cu lacăt înnoda zăvor,
Dar o magie deschidea
Cărări de timp pentru picior

Şi răbufneau precum un vânt,
Ce alerga cu-arcanul sorţi,
Adus de-un djinn* rătăcitor…
Înaltul sol al Naltei Porţi.

Zburau stafii prin largi odăi,
Pe după-arcade chicoteau,
Dar la strigări de cucuveici,
În umbre dese-ncremeneau.

Visau ciolane spade-n teci.
Doar un oboi înfometat
Visa cum înjgheba cântări
C-un fluier sec şi însetat.

Armuri cu ochii trişti, de za,
Se întrebau dacă viteji
Au zăbovit în vreun ceaslov
Cu scrisul în galop de cneji.

Pe-o masă, colbul mângâia
Pocale încrustate-n jad,
Iar pânza de paing turna
În trupul lor un strop de iad.

Tăcută pivniţă sub zid,
Cu mâini de smoală, ca un drac,
Un vin tămâie-adăpostea,
Cules din vrana altui veac.

În sticle astupate, viu,
Încă-aştepta, cu timp hrănit,
Să-l soarbă lin şi des un prinţ,
Plecat să bea din infinit.

Doar steaua de sub bolți de cer
Înlănțuia cu brațe reci
Luceafărul, prin tulburi zori.
Lumini pe-albastrele poteci…