Cântecul șoptit al beznei
Înflorea tremurător,
Printre suspinări de cetini,
Lâng-un murmur de izvor,
Ca o rugă către aștri,
Să se-aprindă din tăciuni,
Să vegheze tihna nopții,
De prin negrele genuni.
Pe un drum cu colb de ceață,
Ca o trenă din tafta,
Un plăpând boboc de fată,
Cu ochi ageri, căuta
Raiul ei legat de suflet –
Un flăcău cu brațe iuți.
Umbra-i ridica din ierburi
Fulgii pașilor pierduți.
– Noapte, îți aștern în poală
Oful meu, cu trup de dor.
Rogu-te, arată-i calea,
Adu-mi-l, pe vânt, în zbor!
Dinspre râpe și răstoace,
Tropotea un mânz de vânt,
De zbârlea pe ramuri frunza
Și-o sălta pe-aripi de cânt.
Tremurau, ca dup-o ploaie,
Flori scăldate în urzici,
Aprindeau, de teama nopții,
Felinare, licurici.
Șoapte au zburat, sfioase,
Din răsufletul oprit,
Apăsat în piept cu mâna:
– Doamne Sfinte, n-a venit!
Lasă un răspuns