De când ne știm iubirea? Poate de-un veac, sau clipe,
Poate de-un ceas cu fusul torcând eternitate…
Din amintiri hrănită, din dorurile toate,
Ce ne-au zvâcnit în sânge, noi doruri să-nfiripe.
Știi când, cu mâini avide, pășeai peste o vale,
Peste meleaguri calde, umplute cu nectaruri?
Le măsurai pe trupu-mi, ți le-nsușeai ca daruri
Și mă-nfloreai din albul zăpezii palmei tale.
Creșteau crengi de mătase, să-ți prindă-n plasă gura,
Să bei fântâni cu nouri, să gust un cer cu sete.
Când îmi brăzdai adâncul cu tainice comete,
Te năpădeam cu buze, să-ți răscolesc făptura.
Câtă lumină-n zboruri, cu umbre peste luturi!
Arcușuri jucăușe pe-o liniște albastră…
Ne rătăceam toți pașii pe o cărare-a noastră,
Ne adoram sfârșitul, cu dor de începuturi.
Lasă un răspuns