Ion

Avea în ochii verzi vopsele
Din frunza ‘nalților jugaștri.
(Când mumă-sa l-a rupt din stele,
Moroi, ce molfăiau din aștri,

I-au speriat cu iatagane
Ușorul umblet, de mătase
Și a căzut pe crengi lungane
Și prin frunzare somnoroase.)

Ion știa să poarte plugul
Cu forța zdravănă-a săgeții,
Împrăștiind pe-ogor belșugul
Și-n negura adâncă-a vieții,

Cu truda ce apleacă trupul,
Dar care-nalță-n veșnicie
Nestinsa patimă din chiupul
Prea plin cu sârg și măiestrie.

Era stăpân peste viroage,
Peste păduri și peste ape,
Sălta întregul cer în ghioage,
Trăgea furtunile aproape.

Căra a vântului povară
Pe sub cămașa-i înfoiată
Și răsturna o primăvară
Pe coama muntelui, de piatră,

Când, din caval, rupea în două
A dimineții cobiliță
Ca, peste flori, să curgă rouă,
Cu iz de mir și lămâiță.

Dar când, din hău, plutinda noapte
Își arăta cernite straie,
Moroii îl chemau cu șoapte
Ca niște ciunte fierăstraie.

Ion fugea după fantasme
Într-un prelung galop, sălbatic,
Ca orice zmeu pierdut de basme,
Ce-și duce traiul singuratic.