Când muguri roz mi-au luminat grădina,
Cea care-nalță fluturi printre stihuri,
Au dus și cititorul prin văzduhuri,
Să-i guste-n zbor clocotitor lumina.
Au nins cu muzici trâmbițe de nouri.
Pesemne îngerii chemau să joace
Nestinse vânturi, cu șoptiri dibace,
Să-nșiruie cuvintele-n ecouri.
Zvâcneau aripi, pe-a cerului oglindă,
Ca undele în largi fântâni de vise…
Erau vii buchi, cu sensuri necuprinse,
Ce muza implorau să le cuprindă.
Bucoavne plămădite-n dalbe raiuri,
Pe-altarul soarelui puneam ofrandă.
Însângerat, pe-a zărilor verandă,
Stingea lumini, cu umbre în alaiuri.
Încet, din falduri negre de mătasă,
O noapte și-a tras trena ei târzie,
S-a strecurat în dulcea-mi poezie
Și i-a aprins în trup a lunii coasă.
De-atunci, eternitatea, frântă-n ceasuri,
Se mai oprește să-mi citească slova
Și să se minuneze că-încotrova
Stau soarele și luna la taifasuri.
Lasă un răspuns