Alesul

Pe-obrazul alb, scăldat în soare
Și-n genele-i – frunze de floare –
Reci lacrime, ca-n scăldătoare,
Își răsfirau pârâul.

Că fete șuguiesc la clacă:
,,În lumea ei e prea săracă
Să-și pună-n gând cumva să placă
Fecior, bun cum e grâul.
Tu nu știi, fa? El e bogatul.
Moșii întregi are-n tot satul.
N-ar fi neîndoios păcatul,
Să ia o nevoiașă?”

Or, inima-i a prins să zboare
Și-l vede-ales din toți cei care
Îi doare-n cot că n-are stare*.
Ar vrea-o și-n cămașă.