Da, încă mă mai gândesc la tine
și la toată magia dezamăgirilor
noastre, iubite al meu, nemaivăzut!
Nu-i așa că este minunat
parfumul acesta de iasomie,
singurul moft pe care îl port
pe sub cămașa ta albă?
Este ca un preludiu al amintirii degetelor tale
pe clapele gâtului meu.
Ți-am pironit cămașa de pielea mea
cu dogoritorul cui al trecutelor dezmierdări,
așa… ca măcar ea
să-mi cunoască dedesubturile.
Ah! Uite cum buzunarul acesta
s-a culcat pe creasta dolofană
și zigurată a sânului meu!
A adormit, nătângul, legănat de sângele
ce-mi clocotește între
gânduri necuviincioase și dorințe.
N-are habar că va năvăli ca o jivină carnivoră,
febrilă și înfometată, ca o urgie roșie nesătulă,
neîmpăcată cu marile jumătăți de măsură
și va devora, până la ultima bucată,
amintirea ta, iar și iar, în fiecare zi…
Lasă un răspuns