Ce crudă risipire într-un suflet
Zvârlit, ca o săgeată, spre înalt,
De propriul vis! În cânturi se îmbată
Și-n falsa libertate-a unui salt.
Poate-ar sorbi aleanul din câmpie,
De-ar ști că ceru-i fără de hotar,
Că e pătruns de crunte înțelesuri
Ascunse-n nori. De ar avea habar…
În răsărit, ea boabe coapte vede,
Dar raza astrului nu-i spic de grâu,
Iar țelul mărginit, de păsăruică,
Se pierde precum stropul într-un râu.
Pe-o cale mult dorită către soare,
Cu zborul răvășit înspre lumini,
Doar bezne-adânci ar înfrunta, și cețuri,
Iar munți de-nțelepciuni i-ar fi străini,
Chiar dacă-s plămădiți din colb de stele,
Ce-a colindat văzduhuri azurii,
Când Dumnezeu l-a adunat prin vremuri,
Cu suflul greu din vânturi străvezii.
De va ploua cu soare în amiază,
Pentru zvâcniri și pentru-un rai cântat,
Să ne rugăm, măcar un bob de-albastru,
Să-i picure prin cerul destrămat!
Lasă un răspuns