Dezghețul

Zăpada-și plânge-n ape prea seninul,
Sub gălbeneala soarelui zbârlit,
Ce-și nălucește sfera din zenit
Și-i amuțește, cu luciri, suspinul.

Golite crengi, cu unduiri, ridică
Vibrânda liră-a vântului fugar,
Ce-și duce cântul fără de hotar
Când sticla gheții,-n taină, o despică.

Doar sălcii, amorțite pe o rână,
Uimite sunt, că-n ochiul orb de lac,
Șerpuitoare unde se desfac
Și-n cataracte setea le-o adună.

Prin alburia haină hibernală,
Coltuce de țărână se descriu,
Își urlă însorirea a pustiu,
Cu-adânc fiorul lor de umezeală.

Văzduhul, lâna nourilor toarce,
Ca s-o destrame-n cenușiu de fum
Și s-o alunge pe înaltul drum,
De unde nimeni nu se mai întoarce.