Drumețul și Luna

Când, înspre zări, tăia de-a latul noaptea
Un rătăcit drumeț, fără de umbră,
Se prăvălea în râpa bolții, sumbră,
O stea din Drumul-Robilor. A șaptea.

În întunericul cu chip de zgură,
Striga drumețul cu brațele spre cer:
– Apari, tu, Lună, că fără tine pier,
Arată-mi îngereasca ta făptură!

De pe un talger al negrului înalt,
Sfioasa cadră, fără de veșminte,
A cutezat să pâlpâie cuminte,
Să-și tolănească izvorul de cobalt.

Sub candela-i cu searbădă sclipire,
Prin pulberi reci și smocuri de verdeață,
Scăldate-n voluptoase mâini de ceață,
Îi unduia cărări. O amăgire…