Dumbrăveanca

Cânta o dumbrăveancă.
În zborul ei hoinar,
își mlădia romanța,
ca pana de cobzar.
Ba răsuna sălbatic,
ba mângâia duios
văzduhul frânt de struna
din viersu-i tânguios.

Cutremura frunzare,
zbârlea spre cer goruni,
împresura cu vuiet,
ca vâlva din furtuni,
ciclopi înalți de piatră,
cu ochii veșnic treji,
ce poartă-n spate lumea,
ca ultimii viteji.

S-a scurs înaripata
spre zări și s-a pierdut…
Fugise de pe trupul
ulcelei vechi de lut,
unde s-au strâns odăjdii,
s-au tăinuit voroave
din asfințite vremuri,
din galbene ceasloave.