O umbră leneșă de voaluri,
Cu joc de-aripă, se abate
Și umple-n mângâieri pudrate
Plăpândul chip de porțelanuri,
Cu temerea să nu-nspăimânte
Albastre păsări de mătase,
Cu ochi de foc și zboruri joase
Pe mânecile largi, răsfrânte.
Gheișa Mai își plimbă dorul
Pe corzi de biva*, jucăușe.
Pictează lin, în roze tușe,
Flori de cireș, pavilionul.
,,Adu-mi-l, vânt, pe drum de ape,
Pe-acolo unde face punte
Ușorul târâiș de luntre!
Adu-mi-l, vântule, aproape!”
Își urcă vântul cărăruia,
Își varsă peste munți eterul
Și peste toate-acestea cerul,
Al tuturor și-al nimănuia.
* biva – tip străvechi de lăută japoneză, cu corp plat și patru corzi de mătase
Lasă un răspuns