Izvorul

Pierdut într-o dumbravă, își alerga cristalul
Prin țesături de iarbă și peste drobi de piatră.
Se mlădia ca vântul, când șerpuia în vatră
Drum argintat de stele, ce-i lumina lung malul.

Își sclipuise-adâncul din largi fâșii de ceruri,
Ce și-au deplâns furtuna cu fulgere prin nouri
Și-apoi, cu glas de tunet, ce tremură-n ecouri,
S-au prăvălit în ape și-au sfâșiat eteruri.

Îl străbătea în noapte cu luntrea-i aurie
Pribeaga lună plină, ieșită la plimbare
Cu gând să fure teii de izul lor din floare,
Mestecenii de-albeață și brazii de tămâie.

În miezul viu al zilei, se legăna prin luturi
Și rechema la viață c-o undă sclipitoare,
Moi sălcii adormite, cu cioturile-n soare,
Ce-și aninau în plete roiri zglobii de fluturi.

A stors rugini din toamne, golindu-le de frunze,
S-a primenit cu verde din primăveri virgine,
M-a inundat în vara, când s-a-ntețit spre mine
Și m-a-nsetat iernatic, cu lacrimi-sloi pe buze.

Cu-acel păcat… al Evei, am vrut să-i gust fiorul
Și i-am sorbit visarea cu pofta de-a mai cere.
Mă năpădise raiul, dar îi zburau – himere,
Vâltori și ape line. Acuma… nu-i izvorul.