Îi trec cocorii, toamnei, peste frunte,
Cu zbor adânc prin cețuri de argint.
Îi smulge dimineții un alint,
Când urcă-n pribegii, spre cer, un munte.
Aprinde vântul sângele-n podgorii,
Iar boaba tămâiosului gurgui
Primește rotocoale pe pistrui
Și râde către lume din toți porii.
Mai cântă, încă,-a verde tot pământul,
Sub trupul greu al pomului cu rod,
Ce-mprăștie miresme dulci în glod,
Când mâini de ploi îi scutură veșmântul.
Secundele aleargă către mâine,
Ca limpedea răcoare de izvor.
În nesfârșitul șipot curgător,
Un anotimp miroase, cald, a pâine.
Lasă un răspuns