Când se deschid ferestre către lume,
În limpezimi de-oglindă vesperală,
Mă însoțesc cu-aroma ei florală,
Ce îmi străpunge-a pieptului genune.
Îi beau cu poftă-albastrul dintre stele,
Iar ochii mei se-mbată cu lumina,
Când i-a-nflorit înaltului grădina
Și-i curg sclipiri pe albul pielii mele.
„Eu cine sunt?”, întreb șoptit văzduhul,
Să nu-i răscol umbritele atlazuri,
Dar el se-avântă-n veșnice talazuri
Și își topește-n mări spumate duhul.
„Eu cine sunt?”, mai ciocănesc cu teamă
În unda lină-a vântului, pribeagă.
Mă-nvăluie-n mătasea ei, întreagă,
Cu zbor rotat, dar nu mă ia în seamă.
Celestele cișmele de sineală
Opresc, cu somn, secundele în ceasuri,
Un vis rămâne-n noapte la taifasuri
Cu luna, ce-a-nverzit… de plictiseală.
Lasă un răspuns