N-aș crede c-am fost ruptă dintr-o coastă,
Ci, mai degrabă, dintr-un râs cu lacrimi,
Că sufletul îmi umblă printre patimi
Și cântă fericiri, când bea năpastă.
Un șarpe să mă fi-ndemnat cu mărul?
N-aș crede că-n concentrica-i privire
Mi-aș fi pierdut hipnotizata fire,
Să-ncurc minciuna hâdă cu-adevărul.
Să nu-i fi dat Adamului trăire
Ce-mi înflorea pe trup, printre frunzare?
N-aș crede c-am uitat ca, la picioare,
Să-i fi întins tot raiul din iubire.
M-o fi certat, cu ciudă, ani la rândul
Preabunul Dumnezeu, că-i faptă gravă
În a iubi cu sufletul pe tavă?
N-aș crede că n-a râs cu lacrimi, blândul.
Lasă un răspuns