Dacă doi ochi mi-ar dărui cuvinte
Împodobite cu negura din ei,
Tot mi-ar schimba izvoarele-n scântei
Și nestatornicia-n jurăminte.
Prin larg potop ce îmi desfoaie suflet
Mă prind cu mâinile de-albastre toarte,
Mă reînviu și dănțuiesc prin moarte,
Cu caldul vânt ce-mi bântuie-n răsuflet.
Voi fi mereu altar la căpătâiul
Luminii limpezi a ochilor din gând
Și voi picta priveliști, rând pe rând,
Cu ultimul penel, dar și cu-ntâiul,
Ce mi l-am îngropat la rădăcina
Copacului cu cântul și cu vorba
Acelui rai, ce înflorește iarba
În cei doi ochi, de unde-mi cresc tulpina.
Chiar dacă-un lut îi unge cu orbire,
Îmi spune timpul că m-ar îmbrățișa
Cu dor. Și c-ar încremeni așa.
Ce este asta, dacă nu-i iubire?
Lasă un răspuns