Oftai…

Hai să te duc în parcul
zălog iubirii noastre!
Acolo unde norii
și cerurile-albastre
Se dăruiau luminii,
cu străluciri bogate
Și unduiau în raze
potecile-nfundate.

Mai știi că-nchideam ochii,
striviți de-atâta soare,
Iar tu-mi vărsai pe brațe
petale roz de floare?
Ca dintr-un miez de fragă,
din buze îmi gustai
Și-apoi, lipit de pieptu-mi,
oftai, oftai, oftai…

Pe drumuri înverzite
se strecurase vântul,
Când scormonea prin dune
și mângâia pământul…
Se întețise toamna
în frunzele corai.
Trudit, la mine-n brațe,
oftai, oftai, oftai…