Îți scriu din larma lumii zăpăcite,
De unde, trist, tot sângerează-un vis
Printre iubiri, trădări și compromis,
Din lumea unei Ane vii, zidite.
Ea a zâmbit cu dinți de cărămidă,
C-o iederă lungită pe-un obraz
Și mi-a șoptit că marele-i necaz
E-un geam, ce-i strigă-n noapte să-l deschidă.
Nu e un joc. Nu-s mărturii frivole.
De poți, să-mi ierți amarul gest hilar!
Îți cer să dai înțelepciunii har,
Că ești la fel de meșter ca Manole.
În orice ,,of!” sunt tânguiri deșarte
Și gemete ce-ntotdeauna mor,
Când ai o soartă-nchisă sub zăvor.
De ce ai mai deschide-un geam, de-i noapte?
Ori gândul ei n-a cutezat să zboare,
Să creadă că doar fericiri se nasc,
Acolo unde cerul de damasc
Își culcă-n veci steluțe căzătoare,
Că-n strânsul trup, cu brațe osândite
Să nu-și întindă focul pe alt trup,
Se nasc lumini și către cer erup
Prin geamul unei Ane vii, zidite?
Lasă un răspuns