Se zvârcolea, pitită-n zori,
Lumina zilei – diafana,
Iar vântul îi purta năframa
C-un suflu lung, cu iz de flori.
Zadarnic încercam să prind,
De trena ei de vis, tăcerea,
Că nu aveam nicicum puterea
De tine gândul să-mi desprind.
Și-așa, cu doruri înflorit
Și cu oftat țesut în plete,
Ți-am trimis vântul să-ți desfete
Conturul buzelor, iubit.
Să-l lași să-ți șuiere, de-o vrea,
Visări, miresme și lumină,
Închise-n adiere lină.
Să știi că e tăcerea mea.
Lasă un răspuns