Bărbat al nopților mele,
știi tu vreun
cuvânt albăstriu
pe care să mi-l murmure
despre tine,
cu mâini legănătoare,
ramul cel mai pătimaș?
Ramul cel mai dornic
de înflorire în
brațele nopților mele…
Mi s-a născut dorința
înfiorătoare de a pedepsi vântul
(înainte de a-l iubi
că îmi aduce primăvara),
numai pentru că l-aș vrea
nemișcător și sigur.
L-aș vrea disperat
de sete și foame,
disperat de o prea
amplă poveste a
văzduhului
și, cu sufletu-i mătăsos,
culcat în orice
rădăcină de viață.
Să mă ierți că
nu te pot iubi decât
cu această tandră foșnire
a unui vânt prin visul
de înflorire a unui
ram îndrăzneț!
Să mă ierți că nici măcar
nu știu vreun cuvânt albăstriu,
care să-ți ascundă imaginea
în brațele nopților mele!
Ești evident și neascuns,
ești gândul meu
aruncat peste lume,
cu cele mai înfocate cuvinte.
Lasă un răspuns