Eram atât de îngropată-n vise
Și-n drumul meu albastru printre zori,
Că nici n-am observat că-mi scrijelise
Cărări către adâncuri interzise,
Cu stropi de ploaie leneși și sonori,
Un vânt necunoscut, cu-aripi de nori.
Nu am voit să îi urmez osânda.
Cum să-i fi strâns în brațe zborul fad,
Iar cerului să-i părăsesc oglinda,
Așa cum timpul picură secunda
Prin fire de nisip, ce dorm și cad?
Dar raiul meu s-a transformat în iad.
Lasă un răspuns