Eu sunt un rai cu fluturi și colinde,
Un vânt cu dor din glasul de vioară,
Noian tremurător, ce înfioară
Un piept adânc. Îl prinde și-l aprinde.
Săgeți de foc, miraje fermecate
Trecute prin a sufletului floare,
Răzbat prin rădăcini, stârnesc izvoare,
Irup și-și duc luminile-înstelate,
Vibrând lungi evantaie de ecouri.
Eu nu cunosc și nu trezesc în mine
Străine căi. Doar porțile sorine,
Ca un baraj, ce sparge matca-n nouri,
Când le deschid, mă cotropesc cu cântul
Orbitei din născarea dimineții,
Răgaz să râd în poala roză-a vieții,
Ori să-mi culeg, în larg buchet, cuvântul.
Las mâna mea să mângâie visarea
Adusă-n zbor de gânduri călătoare,
Dau libertăți plutirii către zare,
Elan ce își cufundă revărsarea
Mai depărtat decât au vrut s-apară
Iluminări pe cerul sorții mele.
Ninsori de flori și grindină din stele
Uimesc și-acum un vis de primăvară,
Născut cu bucurie-n Carul Mare,
Iubit mai mult decât copilăria,
Avid cerut, trăit cu măiestria
Latentelor aripi, ce vor să zboare.
Un univers, ce-a izvorât albastru,
Mi-a inundat și struna, și penelul,
Iar dacă-i beau, ca elixir, pastelul,
Icoană-l voi picta, pe-un colț de astru.
Lasă un răspuns